Mai intai confectionezi totul de unul singur si tii in maini ca pe un cadou pretios in fata ta. Si, zau, nu poti intelege de ce nu sari in sus, nebun de fericire. Apoi dragostea si viata la urma urmei se transforma intr-o valiza grea, de nu mai aveam puteri s-o tarai , dar nici s-o lasi in mijlocul drumului nu vrei. In cele din urma, totul se transforma intr-o sabie, prin care ne decapitam nemilos, soptindu-ne: “Vai, cat am iubit,asteptatat dar tu viata…” Dar tu… iti continuai linistit calea, saltand in ritmul muzicii ce-ti curgea in urechi, zimbeai oamenilor pe strada, iti cumparai o chifla si mancai cu gust. In timpul acela poate te gindeai la altceva sau poate ca doar profitai in tacere de vremea frumoasa de afara. asta mi se pare o tradare.(o joaca-pfingstrose ) Apoi,trec ani de zile in care intelegi ca nu are rost sa confectionezi si sa oferi cadouri acelora care nu au nevoie de ele. E o prostie sa ceri omului sa-ti fie recunoscator pentru eforturile care le faci din complezenta pt el(ti-au adus placere doar tie.) Apoi merg linistita pe strada, ascult muzica, zimbesc oamenilor si pur si simplu ma bucur de vreme frumoasa. Cand cineva iti ofera casnicia (sau dragostea) in ambalaj de cadou, nu tre sa spui nimic si sa pleci. Nu zambesc, ca sa nu dau sperante. Nu raspund, ca sa nu ajung la o alta intrebare. Nu vorbesc urat, ca sa nu creada cumva ca doar asa imi pot exprima sentimentele. Care nu exista. Dragostea ta e problema ta.