oare chiar doare?

Mai tii minte ultima oara cand ti s-a naruit ultimul vis? Si, intr-o fractiune de secunda, te-ai trezit ca nu mai imparti aceste fire de nisip decat cu pisica ta(eventual cu prietenele tale la telefon). A fost trist, te-ai simtit tradata. Poate chiar ti-ai urat viata pe moment. Ai aruncat la pamant toate sperantele de pana atunci . Apoi, te-ai asezat in pat si ai inceput sa plangi. Si abia atunci ai realizat ca nu distrugerea doare. Ci neputinta!

Pierderea doare? De ce?

Pierderea muşcă? A făcut-o vreodată? Pierderea urlă? O auzi şi o confunzi cu disperarea... Pierderea este ca o durere de cap ce ţine până adormi, ca mai apoi să te trezeşti şi să o iei de la capăt. Pierderea doare pentru că e mare şi mult prea neîncăpătoare pentru conştiinţa umană... Dacă s-ar măsura în minute, ar fi nelimitată, dacă s-ar măsura în metri iar înconjura pământul şi l-ar ocoli până la epuizare... Sclavi ai ideznadejdii, ne plângem durerile pe umerii încovoiaţi ai timpului...dezamagirea şi timpul, combinaţie glorioasă, fericire sau durere, zâmbet şi lacrimă.

O coală de hârtie se poate înveli în patru fără să-şi schimbe forma sau culoarea, inima de câte ori poate plânge fără să se rupă ? Un gând impasibil, o răsuflare , o adiere într-o cameră obscură... Nu plânge că te doare, mai bine plângi să nu o uiţi. Visele sunt plină de toane ca o fetiţă răsfăţată. Nu vrea doar atenţie,ci intodeauna cangreneaza fiecare celula.Insa fiecare PIERDERE la un moment dat isi are TESTAMENTUL ei.