Drum bun, fie ca vei trai, fie ca vei cadea.

candva chiuleam zilele de la scoala si fugeam in anticariate. Imi cumparam de toti banii pe care ii aveam carti. Asa am ajuns sa cred in dragoste. Sa cred ca dragostea rezolva toate problemele. Sa cred ca e de ajuns sa iubesti… In zborul meu sa imi indeplinesc visele, am cazut pe pamant si mi-am frant aripile. Da, lumea e pe pamant si nu spre ceruri. Ok, recunosc, nu am putut avorta niciodata gandul acesta , ca e de ajuns sa iubesti, dar cel putin l-am anesteziat acolo in mine. Ramane sugrumat de viata mea mult prea agitata ca sa poata sa respira si sa ma intoarca din drumul pe care am ales sa traiesc. Chiar daca imi scriu viata pe un blog si cei care isi arunca privirea au atestat doar in a judeca si nu in a intelege. Chiar daca viata aceasta e la fel de rece si confuza ca si mine. Si chiar daca uneori imi curg lacrimi. Lacrimi de dor. Imi lipseste ceva din viata. Si chiar daca nu stiu ce e, imi e foarte dor de acel “ceva”. Eram atunci indragostita de Eliade si Kafka si credeam ca visele se indeplinesc intotdeauna. Mi-am amintit si de zilele mai putin frumoase. Cand, saturata de mult prea multa violenta de acasa, am plecat din casa alor mei intr-o seara calda si neagra. Cu 2 perechi de blugi, un tricou, 1 CD cu muzica simfonica,Biblia si bani de un bilet de troleibuz. Am dormit pe treptele Teatrului . Dimineata am urcat pe Pietricica si am privit pentru prima data un rasarit de soare, de la nastere pana la metamorfoza luminii zilei. Nu eram nici trista, nici fericita. Eram doar bine.Si starea aceasta de bine o am pana azi. Ma uitam la oras si mi-am spus ca o sa cobor sa traiesc.Mi-am amintit de Thomas Mann “Muntele vrajit” – carte foarte proasta dupa parerea mea – in care singura fraza care ma impresionase era Drum bun, fie ca vei trai, fie ca vei cadea.