welcome,musafir in februarie

zuza...:P Voi nu ma stiti - nici nu v’ati dori . Eu stiu doar ca am trecut prin 21 de ierni geroase, intr’un oras la poalele muntelui prin care mi’am lasat amprenta bocancilor prafuiti . Am inotat in mii de vise , ramanand naufragiata in cosmaruri . Am imprastiat vorbe goale in traista lor , lovindu’ma de saculete pline de refuzuri reci , ranind siluete false cu zambete ironice . Nici nu mai stiu cand am spus pentru ultima data ‘Adio!’ , dar stiu ca am revenit mereu in acelasi loc , la aceeasi ora , cu acelasi zambet sa’mi vizitez mormantul de gheata . Stiu doar ca am murit demult , iar acum doar falsez intr’o piesa proasta , scriind scenarii ciudate despre un viitor trecut .. insa te-as ruga... Incearca sa vezi ceva mai departe de fizicul meu , mai departe de orice aparenta .. desi nu’ti garantez ca vei fii multumit de ce vei afla - eu n’as fi ! Promit ca nu’ti va lua mult , doar incearca ! uita-te prin mine ..

5 martie 2011

viata de dupa pierderea vietii...

Pierderea cuiva drag este Golgota fiecăruia dintre noi. Este cel mai negru punct și cel mai urât coșmar. Abia atunci înveți să alegi uitare/iertarea/valorizarea. Sau te afunzi într-un drum fără capăt. fiecare își alege un alt drum, așa cum știe mai bine. Toate chestiile importante de pînă atunci devin apă chioară. Prezentul devine infern. Aud deseori în stânga și dreapta mea (de la prietene, cunoștințe, colege, partenere de conversație pe forumuri sau blog etc) despre drame personale, pierderi tragice personale sau ale partenerilor, îndoieli și neputință, clacare și resemnare, ori –pur și simplu- mers mai departe. Am trecut prin asta și, oricum ai da-o, suferința poate da adevărate lecții de comunicare. Ea nu caută, ea alege direct. Nu există să uiți, nu întotdeauna. Nu uiți, poate arunci în timp, într-un colț al minții. Nu merge întotdeauna faza cu timpul, că vindecă. La mine nu a mers dar probabil e o amăgire căci, dacă stau bine să mă gândesc, mă umflă și acum plânsul când dau de dor și de raftul cu amintiri din dulapul minții. La cei foarte dragi mie nu a mers. Poate doar a șchiopătat, o idee, pe calea timpului ireversibil. Mă întreba ieri o amică, ,,Ce mă fac, Ale!?”. M-a lovit frontal, mi-am reamintit durerea celor dragi, conștiința încărcată (nu știam cum să fac să fie mai bine, ce aș putea să fac, să fiu pur și simplu, acolo, mereu). Nu există un răspuns și o acțiune standard, cred eu. Am început, evident, să o încurajez din tot sufletul meu (și chiar credeam, cred, ce i-am spus!). Dar, oprindu-mă o clipă, constat amar că totul era vorbărie goală în acel moment. Nu ai cum, pur și simplu nu ai cum să faci pe cineva să treacă peste, eventual să-l faci să se simtă o idee mai bine. Dar ai cum să-l faci să se descarce, lăsând calea să-și spună tot oful, toată implicarea emoțională și jalea de necuprins. Ai cum să-i dai importanță și curaj, prin plângere și acceptare. Nu poți anticipa nimic, dar poți caăuta adaptarea. Cuvintele pot face mult bine. Dar tot cuvintele lasă cele mai mari urme, căci reamintesc întruna durerea. Tăcerea, nici ea nu e mai prejos. Poate limita o durere sau o poate amplifica. Tăcerea e totul în marile momente. Atunci când ești persoană direct/indirect implicată în durere (prin pierderea cuiva propriu drag sau prin pierderea cuiva drag pentru altcineva foarte drag ție), nu poți găsi un model de comunicare eficient pentru durerea ta sau pentru durerea lui/ei. Desfășurarea de forțe exterioare devine punct de căpătâi în urlete. Poți doar să te desfășori, să apelezi la cineva, face to face sau pe net, poți să stai alături de ceilalți dragi. Să te desfășori, să-l lași/s-o lași să se desfășoare, să-ți alegi/să-și aleagă tăcerea și ușile închise, tu doar fiind acolo. Simplu și, paradoxal prin acțiune, îți este și ție extrem de greu. Tu, ca persoană indirect legată, suferi în tăcere, de suferința și durerea lui/ei. Înveți că sufletul și mintea, ca două lucruri distincte, nu mai coexistă împreună în astfel de situații. Înveți că ești total neputincios, poați doar să fii și atât. Dragostea face enorm de mult bine, dar tot dragostea poate doborî. Înveți că problema lui/ei nu poate deveni a ta, oricât ți-ai dori să găsești o cale. Înveți amar cât de greu e doar să fii lângă cineva. Nu e vorba de sacrificarea propriului timp, ci de durerea de a ști durerea lui, de a ști și că vei trece și tu, la un moment dat, prin asta. În acest caz, uitarea nu mai devine victima trecutului, ci o cale de mijloc printre durerea și negativismul asociate acceptării realității, asociate unei resemnări fără seamăn. Mângâierea și îmbrățișarea, ca arme prezente, devin uneori, cel mai bun aliat. Alteori, contra timpului. Din păcate, de cele mai multe ori, simti nevoia singurătății.La dureri nu e ca și la marile bucurii, durerile ți le ții pentru și cu tine, cum spuneau marii filosofi. Aici, ușile închise nasc un spațiu propriu care vindecă numai speculativ. Aici nu există ferestre deschise. Aici chiar e sfârșitul lumii, până te vei trezi într-o zi și te vei simți mai liniștită. Numai tu ai răspunsul lor în timp și calea de a le parcurge în propriul fel. Devii mai atașată de trecut și de toate amintirile, mai puțin implicată în viitor. Da, știu, este greu. Simți că tot rostul de ți-l știai nu mai e al tău și, mai presus de orice, nu știi cum să mergi mai departe fără acea persoană. Nu că nu ți-ai fi pus problema ci, pur și simplu, nu știi. Senzația durerii animă senzația inimii că bate fără rost în acel moment. Toată lumea din jur ți se pare că te tratează ca pe un clișeu. Întoarcerea la propriul timp și fuga de prezent dă naștere la scenarii ireale, dar și la revelarea unui curaj/unei puteri nebănuite în suflet. Nici nu știai că poți fii atât de puternică, de curajoasă. Clișeul “ nu ești singură“ dintr-odată nu mai pare atât de gol. Realizezi în propria manieră cum bagajul emoțional ți se duce de-a valma, cu tot cu un suport real și viu în fața ta. Dar mai realizezi și că începe un nou drum, în care trebuie și simți că vrei să fii mai puternică, pentru că numai tu poți face asta pentru tine. Ești singura care deține cheia. Pentru că da, ai pentru cine și ce trăi mai departe, chit că o faci în memoria acelei persoane sau pentru cel drag, sau pur și simplu, pentru tine, respectându-ți propria rezistență interioară și propria existență. Generarea de lacrimi devine generare de emoții și descărcare. Ceilalți oameni dragi îți sunt aici, acum. Așteptarea dureroasă pentru tine este izbăvirea de durere pentru alții. Pentru persoana pierdută și pentru trecutul tău. Plângi, plângi, scoate tot afară. trântește, fă ce vrei, oricum nu te vede nimeni, dacă nu vrei. Alegi astfel, să fii tot TU, nu mai ușoară, ci mai împăcată cu tine și cu noul viitor. Ai făcut tot ce puteai, din toata ființa ta, nu ai de ce să te mai învinovățești. Culpabilizarea nu scoate la lumină emoția vindicativă a durerii, o accentuează. Poți fi tot TU în continuare, în alt mod. Nu ești experiment social, ești un om! Privește, o clipă, în jur. Numai tu, numai voi știți propriul răspuns, propria cale. Curaj, din toată inima. Liniștea vine în timp, sper eu. O.N :(

Niciun comentariu: