ce ai fost tu..ce am fost eu..ce a ramas..

Erai centrul universului meu, candva, intr-un trecut care parca s-a inchis dureros de rece. Iubeam, in fiecare zi gasind puterea de a nu mai vedea decat iubirea si iubeam a mia oara intr-o existenta in care parca te cunoscusem de o mie de ani. Ma revolt impotriva unui Cer pustiu, un Cer care ma priveste neinteles si ma intelege privindu-ma. Ridic pumnul catre un Cer, dar astazi el este rosu, nu albastru. Cerul meu picura lacrimi de sange si avalanse de nori spre pamantul meu.Fii Cerul meu, lasa-ma sa iti fiu pamant; departe, unul de celalat, vom regasi puterea , din nou, propria fiinta. Cavoul nostru ne asteapta magnific, lucind intr-o luna macabra- a mia iubire pentru acelasi suflet pierdut, a mia pierdere pentru acelasi suflet iubit paradoxal, pamantul existentei mele este pustiit de cerul tau...lasa-ma sa ma mai oglindesc o data, pentru o ultima data, in lumina din ochii tai. Dar nici ochii tai nu mai sunt ce au fost, ei sunt acum rosii, ca cerul tau, ca aerul tau, ca visele mele. Ti-as cere sa revii dar te-as goni, ti-as cere sa fugi dar imi e teama ca te-as rechema, ti-as cere sa existi dar te-as ucide cu prima atingere As putea sa te numesc Zeus, dar nu ai mai avea valoare in Infernul pe care il creezi. Te-as putea denumi Apollo, lumina ta ar fi prea orbitoare pentru ochii mei plansi. Te-as putea striga Lethe, dar imi e teama ca uitarea nu imi va fi definitiva. Te-as putea numi Lucifer, dar dimineata mea nu ar mai avea aceeasi frumusete. Ti-as putea spune Ahile, sau Narcis, sau Prometheus. te voi uita, pierdut in timp. Astazi cuvintele tale mi-au adus nemurirea. Stiai ca sufletele care plang neincetat nu pier niciodata? Sa nu ma intrebi de ce- nu voi sti probabil sa iti raspund. Sa nu ma acuzi de lacrimile care iti ard fata, asemenea acidului. Sa nu ma ierti si sa nu ma strigi. Ia loc, te rog. Soarbe dintr-o cana o cafea amara. Sunt bune lacrimile mele? Ti-as povesti mai multe, dar vezi, nu timpul meu va fi cel care va durea. Aseaza-te si-asculta-mi cantecul de jale, nu e minciuna, nu e tristete- un fagure de miere amar ca aceasta cafea pe care ti-o ofer.

N-as cunoastea raspunsul prin cate timpuri si pentru ce motive dar tradarea nu cunoaste reguli, nici timp, nici spatiu. Tradarea mea e tradata prin tine. Cineva imi spunea ca exist pentru a face rau. Un om tradat, obosit de explicatii nocturne. Altul, un increzut in iubirea pe care i s-a purtat canva, acuza ca nu voi putea iubi niciodata. Vezi tu, anii mei se masoara in iubiri si iubiri ratate, pierdute, ratacite, inselate sau furate. Trecutul meu a devenit prezent iar prezentul va fi curand uitat; mai invata-ma odata amintirea, si iertarea, si pastrarea. Mai invata-ma odata rana. Oare cate iubiri pierdute se rasucesc acum in mormantul iubirilor ucise? Si daca le-am pierdut si le-am tradat, le-am aruncat fara sa-mi pese ca ma vor blestema, asemeni pruncilor izgoniti inainte de a lua viata. Iar blestemul iubirilor trecute ma apasa si ma raneste. Invatam sa fim, invatam sa respiram, invatam gangurind sa ne hranim la sanul mamei noastre, invatam sa mergem, sa citim, sa dansam, sa iubim, sa dezamagim, sa adoram. Invatam pe rand, sa inselam vise si sa tradam oameni; invatam, in final, sa murim..