Atâta vreme cât umbli pe străzi, lumea şi conţinuturile ei îţi mai pot părea reale. Însă e suficient să le priveşti printr-o fereastră pentru ca sistemul de sensuri ce le ţinea laolaltă să se destrame; totul devine atunci ireal. Transparenţa ferestrei, al cărei scop declarat e să ne ferească de capriciile termice ale lumii, ne separă de fapt de ea mai mult decât zidurile unei puşcării. Reprezentările noastre, filtrate prin geamul ferestrei, funcţionează ca agenţi ai uitării. Tot ce e dincolo nu mai are sens, devine fantasmă. Şi cu cât priveşti mai mult, cu atât neantul sporeşte (paradox existenţial zgâindu-se cu milă la un silogism! ). Rama ferestrei dizolvă universul şi pentru a ne păstra cumpătul trebuie să-l reinventăm. De aceea, un spirit introspectiv aşezat lângă o fereastră plămădeşte în imaginaţie, facultatea noastră demiurgică, lumi noi, nu paralele cu cea de dincolo de geam (el nu augmentează lumea existentă cu altele), ci lumi care există tocmai în virtutea faptului că lumea aceea nu mai este. Cu cât vezi mai mult, cu atât te cufunzi mai mult în întuneric şi ajungi să nu mai faci distincţie între neantul din afară şi putregaiul iridiscent din tine.
-L-am ucis pe Dumnezeu în mine şi acum fug de teamă ca oamenii să nu găsească şi pentru El un sicriu potrivit. Descompune-Te-n mine, Dumnezeule! Putrezeşte-n inima mea Mort Preascump şi îmbolnăveşte-mă de mirsmele cadavrului Tău! Amin!
-Nu există decât două feluri de singurătate: cea nocturnă, suportabilă, pentru că eşti singur cu tine însuţi, introspectiv ( solilocviul e chiar numele imersiunii în tenebre; cu scopul de a găsi ceva; cu rezultatul găsirii nimicului) şi singurătatea dintr-o după-amiază de duminică în toiul verii la caminul FTB – atunci eşti singur pur şi simplu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu