Îmi pierd religia, dar îmi descopăr credinţa

"Ai avut vreodată o revelaţie? E ca atunci când descoperi o soluţie atât de deşteaptă, încât ai impresia că nu îţi aparţine, că ţi-a trimis-o cineva. Teoria gravitaţiei i-a apărut în vis lui Newton. Asta da revelaţie! Să-ţi povestesc… Acum vreo’ săptămână m-am întâlnit cu un tip, am ajuns la el acasă, i-am făcut un masaj cu suflet, pentru că îi promisesem. (Asta cu masajul de relaxare e cel mai plictisitor pretext pe care îl folosesc bărbaţii ca să ne… iubească veşnic, până dimineţă. Niciodată nu e suficient că îi masăm. E abia începutul, dar sunt foarte puţini cei care îţi vor spune asta cinstit.) Dintr-un motiv care ţine de conştiinţă, nu am vrut să duc “masajul” la bun sfârşit. Am plecat. Prichindica de mine umbla tremurând, printre fulgi, fără bani, departe de casă, la orele două, dis-de-dimineaţă. Huston we have a problem! Mergând lipa-lipa prin nămeţi, am ochit un loc unde puteam să fumez o ţigară, adică sub un balcon, lângă o fereastră. Dincolo de fereastră era un băiet care citea dintr-o carte groasă, cu scris mic. Dacă mă cunoşti în persoană, ştii că nu am greţuri de-astea ca timiditatea. I-am bătut omului în geam, gândind că nu voi mai avea nicicând ocazia să fac pe Luceafăra cu un străin, în miezul nopţii. Puştiului nu i-a plăcut poanta (oare de ce?), a stins becul şi l-a chemat pe tată-su. Începusem să mă gândesc la ale mele, la cât rău am făcut celor din jurul meu, la cât de jos am căzut, la toate lucrurile pe care aş vrea să le schimb la mine… poate se îndulceşte pedeapsa. Cel mai important, mă întrebam “ÎNCOTRO?”. Era limpede că mergeam către casă, dar dincolo de asta… în viaţa mea, încotro mă îndrept? N-o să-ţi vină să crezi! Dinu, tatăl băiatului, a deschis fereastra, m-a văzut plângând şi m-a întrebat: - Ai păţit ceva? - Nu. - Ai nevoie de ceva? Ţi-e foame? Ţi-e rău? - Nu, staţi liniştit, fumez asta şi plec. S-a speriat puştiul? Nu am vrut. - Lasă că nu-i nimic. Ai nevoie să vorbeşti cu cineva? Vrei să stăm de vorbă? - Îhmn… e târziu. Fumez asta şi plec. - Hai vino în casă. Stăm puţin de vorbă. În vocea lui Dinu e un sunet pe care îl auzi în vocea bunicii tale când te alintă, când te încurajează şi te mângâie mămos pe frunte. Oamenii aceia m-au primit în casa lor, au vorbit cu mine ca şi cum aş fi fost sânge din sângele lor, m-au hrănit, m-au încurajat, au insistat să rămân la ei peste noapte, am citit din Cuvânt şi mi-au demonstrat că Dumnezeu există. Eu nu eram sigură, dar El există în oameni, în creştinii adevăraţi. Sigur, şi pe mine m-au botezat ai mei când eram mică, m-au învăţat că Doamne-Doamne mă pedepseşte dacă nu sunt cuminte, am memorat “Înger, îngeraşul meu”, am ţinut post, m-am spovedit, m-am împărtăşit. Toate astea până când brusc, n-am mai fost virgină. De atunci, mi-a fost ruşine să mai vorbesc cu un preot. Nu m-am simţit niciodată creştină, aşa… ca la carte. Bine, mi se mai înmuia sufletul când vedeam copii cerşind în frig sau bătrâni alungaţi din casele lor, dar făceam toate celelalte lucruri pe care le face un creştin cu numele. Cu ei e altfel. Doamne-Doamne pe care îl descopăr acum are altă formă. E mai cald, mai blând şi mai înţelegător decât credeam eu, că poate fi. În casa lor e pace, dar e o pace pe care nu o poţi înţelege decât dacă o trăieşti. E ceva ca un echilibru, cu multă iubire, înţelegere şi linişte. E o stare de calm pe care nu am întalnit-o nicăieri. Eu sunt o tipă agitată şi vorbăreaţă, dar în casa lor nu-mi vine să vorbesc. E frumoasă pacea : )" scrisa de diamantul negru